Petrolul, în prezent principala resursă energetică a umanității, era cunoscut încă din antichitate. De la bitumul petrolier folosit de babilonieni pentru hidroizolarea clădirilor, la „focul sacru” al vechilor perși așezat peste puțuri naturale de petrol și gaze naturale pentru a arde veșnic, vechimea acestei resurse familiare a trezit și ipoteze referitoare la prezența petrolului într-o serie de povești biblice precum distrugerea Sodomei și Gomorei. Și totuși, pe cât este petrolul de cunoscut umanității, pe atât este de controversat și, câteodată, neînțeles.
O primă eroare de percepție care a fost alimentată de zvonistica internetului este aceea că petrolul și hidrocarburile în general provin din reptile preistorice și alte animale mari ce au murit cu multe milioane de ani în urmă. În fapt, petrolul și gazele naturale s-au format din zooplancton, alge și alte microorganisme marine care au fost acoperite de sedimente în pungi ermetice cu mult înaintea apariției animalelor terestre. Aici ele au fost supuse unor presiuni și temperaturi ridicate care au condus, de-a lungul timpului, la formarea chimică a hidrocarburilor. Succesiunea milioanelor de ani până către prezent a permis formarea reliefului grație mișcărilor tectonice, ceea ce explică distribuția de azi a zăcămintelor pe glob.
Impunerea petrolului vine după jumătatea secolului al XIX-lea, odată cu descoperirea procesului de rafinare. Produsele derivate erau, astfel, un înlocuitor ieftin pentru principala sursă de ulei lampant – grăsimea de balenă. Privind retrospectiv, descoperirea rafinării petroliere a salvat (cel mai probabil) balenele de la o exterminare sistematică pentru exploatarea industrială pe scară largă. Imediat după inventarea rafinării, România s-a remarcat ca primul producător petrolier la nivel mondial (în 1847), devansată ulterior de S.U.A..
După 1900 încep să fie descoperite noi zăcăminte importante în lume, între care cele din Caucazul rus și primele zăcăminte din Orientul Mijlociu (Iran, Irak, Arabia Saudită). Aceste noi descoperiri au stimulat dezvoltarea tehnologică să se axeze pe motorul cu combustie internă. Astfel, automobilul și, ulterior, avionul au fost posibile datorită creșterii exponențiale a producției petroliere. Specializarea tehnologiei a făcut din zăcămintele petroliere o resursă strategică ce putea să fie „cassus belli”(motiv de război). De altfel, în al doilea război mondial, amplele campanii militare desfășurate de ambele tabere au fost alimentate de resursele petroliere românești, rusești, americane sau iraniene.
În perioada ce a urmat ultimei conflagrații mondiale, promisiunea prosperității pe timp de pace dar și amenințarea Războiului Rece au împins progresul tehnologic și industrial spre culmi nemaiîntâlnite până atunci. Au apărut noi tehnologii de exploatare și explorare și procesul de rafinare a fost perfecționat. Descoperirea noilor zăcăminte au făcut din Orientul Mijlociu un adevărat rezervor de petrol, alături de alte regiuni precum Venezuela, Nigeria, Angola sau Marea Nordului. Apetitul industrial al omenirii a condus, în cele din urmă, la situația în care cererea pentru produse petroliere a depășit posibilitatea de ofertă a producătorilor.
Astfel, conceptul pe „peak oil” s-a născut, simbolizând punctul în care un zăcământ a atins apogeul producției care nu mai poate fi mărită din cauza atingerii limitelor geografice în urma explorării. Astfel, după momentul de apogeu, capacitatea de producție a acestui zăcământ ar începe să intre în declin, fie treptat (în speranța de a prelungi durata de funcționare a acestuia), fie destul de brusc (după încercările de a menține o cotă de producție ridicată dar nesustenabilă pentru a nu scădea atractivitatea pentru piață).
Realizarea acestei perspective de către factorii decizionali din principalele state producătoare de petrol a condus la încercări de instrumentalizare a dependenței umanității de resursele de hidrocarburi pentru a atinge scopuri politice. Cel mai relevant exemplu este cel al crizelor petroliere din anii ’70, apărute pe fondul conflictului din Orientul Mijlociu între statele arabe și Israel. În acest caz, statele arabe producătoare de petrol au redus intenționat producția mondială de petrol, crescând unilateral prețurile. Mai mult, prelungirea ostilităților au îngreunat și chiar oprit pentru scurte perioade fluxul de petrol dinspre producători către consumatori. Lipsa materiei prime pentru industriile din mai multe state dar și lipsa de combustibil pentru transportul național și internațional au expus vulnerabilitățile economiei globale, dependentă de petrol. Slăbiciunile sistemice nu țineau numai de situația volatilă din rezervorul lumii (Orientul Mijlociu), dar și faptul că principalele state producătoare de petrol aveau regimuri nedemocratice, autoritare, neangrenate în liberul schimb de care depindeau statele industrializate din Vest.
În acest context au început campaniile științifice și mediatice care dezbăteau cât petrol a mai rămas pe glob, cât va crește nivelul cererii industriale și ce poate fi făcut în acest sens pentru a opri „dezastrul”anunțat anecdotic de numeroase documentare și publicații, mai ales după 1985 când nivelul prețurilor la petrol nu mai puteau fi controlate de Organizația Statelor Exportatoare de Petrol (OPEC). Pe parcursul anilor ’90, cercetarea științifică a fost influențată de campaniile media. Astfel, cu motivație propagandistică și finanțare de la guverne, mediul științific a început să caute alternative la petrol. Principalele probleme în calea găsirii unor soluții alternative țineau de scara globală a tehnologiei bazate pe hidrocarburi. La acel moment majoritatea vehiculelor din lume consumau combustibil derivat din petrol, de la mașini și camioane, la tancuri, avioane, vapoare, submarine, locomotive sau rachete.
Prima idee a fost aceea a sintetizării din alte surse a unui combustibil similar petrolului, care să înlocuiască la pompă benzina, motorina și celelalte produse, fără o schimbare a infrastructurii transporturilor. Această metodă a sintetizării artificiale mai fusese încercată în perioada celui de-al doilea război mondial de cercetătorii din Germania Nazistă, însă pentru cărbune, resursă de care Germania avea nevoie pentru industrie. În acel moment, s-a găsit o formulă de producere a unui cărbune sintetic din petrol. Însă, la sfărșitul secolului XX, alt combustibil fosil care să preia povara petrolului nu putea fi găsit. O soluție ingenioasă a fost aceea a producerii de combustibil tip diesel din surse biologice, pe principiul uleiului de balenă care fusese precursor al petrolului.
Biodieselul a început să fie produs, astfel, din uleiuri vegetale și produse agricole bogate în amidon, zahăr și carbohidrați (porumb, cartofi, cereale). Această soluție, însă, punea o foarte mare presiune pe producția agricolă, încă insuficientă pentru a hrăni la un nivel satisfăcător populația globului. Succesul limitat al combustibilului de origine vegetală nu a oprit unele state precum Brazilia să implementeze pe scară largă acest proces de substituție a produselor petroliere. În prezent, în Brazilia totalitatea mijloacelor de transport în comun funcționează pe biodiesel și producătorii agricoli primesc subvenții, încurajându-i să furnizeze materie primă pentru industria care prelucrează noul combustibil.
Scopul propus – înlocuirea combustibilului bazat pe petrol cu o alternativă cu cifră octanică similară – fusese atins, însă avantajul câștigat în infrastructură nu a făcut diferența din cauza unei campanii paralele dusă în media și mediul științific mondial – poluarea și încălzirea globală. Campania influentă demarată de fostul vicepreședinte american Al Gore (vezi documentarul „The Day After Tomorrow”) a adus presiune suplimentară din partea opiniei publice asupra mediului științific, dar și asupra decidenților politici să găsească soluții sustenabile. Totuși, opțiunea sintetizării combustibilului vegetal s-a menținut, în ciuda faptului că este la fel de poluant ca hidrocarburile. În statele occidentale argumentul reducerii poluării a fost utilizat în continuare mizându-se, de această dată, pe reciclarea uleiurilor alimentare uzate, devenite bioetanol/biodiesel.
Un combustibil retro a fost invocat drept posibilă soluție de înlocuire a hidrocarburilor – hidrogenul. Mașini pe bază de hidrogen au început să fie produse și promovate de diferite companii ca fiind „mașina viitorului” dar succesul lor a rămas mai degrabă marginal. În primul rând, hidrogenul este scump de produs, procesul de extracție din apă este poluant în sine și consumă energie la rândul său. Iar în al doilea rând, hidrogenul a fost folosit încă din anii ’20 și ’30 , profitându-se de faptul că este mai ușor decât aerul, pentru a încărca dirijabilele – pionieri ai transportului aerian de pasageri. Însă, accidentul din 1937 al Zeppelinului Hindenburg a îngropat definitiv încrederea atât în dirijabile, cât și în hidrogen.
Fără îndoială, cea mai larg răspândită formă de energie folosită global este electricitatea. Obținută inițial în centrale termoelectrice prin arderea cărbunelui și a petrolului, în prezent electricitatea are o diversitate de modalități pentru a putea fi produsă. Asta nu înseamnă că metoda cea mai primitivă – arderea combustibilului – a fost uitată sau eliminată. O multitudine de state care nu se preocupă cu poluarea, duc lipsă de alt fel de resurse sau nu își permit metode mai curate, continuă să se bazeze din plin pe această metodă relativ arhaică.
Electricitatea este relativ ușor de produs, este prezentă peste tot dar nu are aceeași fiabilitate ca alte surse între care și hidrocarburile. În primul rând, electricitatea trebuie să fie furnizată în continuu sau să fie stocată cumva pentru a putea fi folosită în mișcare. Au fost concepute (în domeniul transporturilor unde problema autonomiei este cea mai presantă) mașini alimentate de pile electrice care convertesc în timp real interacțiunea chimică în impulsuri electrice. Aceste pile se află încă la stadiul de prototipuri, fiind, totuși, departe de implementarea pe scară largă din mai multe motive: costuri ridicate, raritatea materialelor necesare pentru a fi produse, randament scăzut raportat la distanță și greutate. Inovațiile tehnologice în domeniul eficienței acumulatorilor sunt remarcabile, ducând la apariția unor baterii rezistente, materiale inteligente care stochează energie sau metode de încărcare wireless. Însă, aceste dezvoltări nu pot fi implementate cu un succes răsunător (cel puțin încă) în domeniul transporturilor, în prezent cel mai mare consumator de energie fosilă din lume.
Chiar dacă, în domeniul producerii electricității, combustibilii fosili vor fi eliminați în totalitate și înlocuiți cu surse mai eficiente și mai puțin poluante (eoliană, hidrografică, mareo-motrică, geotermală, solară sau nucleară), în domeniul transporturilor, unde crește exponențial ritmul de dezvoltare și nevoia pentru rapiditate și fiabilitate, alternative la hidrocarburi nu există. Chiar dacă toate autovehiculele vor fi alimentate, într-un fel sau altul, de energie electrică, avioanele și rachetele necesare industriei telecomunicațiilor spațiale vor continua să consume mii de tone de hidrocarburi anual și să producă (pe măsură) emisii nocive atmosferei și climei planetare.
Speranța dezvoltării durabile poate avea un impact la nivelul orașelor prin interconectarea microrețelelor electrice într-o încrengătură de centrale individuale pe bază de energie solară sau eoliană împreună cu imensele centrale nucleare – în prezent metoda de producere a energie electrice cu cel mai mare randament. Dar și domeniul energiei nucleare nu s-a consacrat drept o sursă sigură (vezi Three Mile Island, Chernobîl, Fukushima) sau fără efecte poluante – deșeurile radioactive având o perioadă de dezagregare de zeci sau sute de mii de ani. Scenariile SF arătau orașele viitorului împânzite de mașini zburătoare pe mai multe nivele ca un rezultat al eliminării poluării provocate de primitivele motoare bazate pe combustie internă.
Unele minți profetice visau la microreactoare stabile în fiecare vehicul. Momentan singurul microreactor care și-a dovedit viabilitatea pe termen lung a fost cel care alimentează sonda spațială Voyager 1, cel mai de succes „vehicul” produs de umanitate (ajuns cel mai departe, la ieșirea din sistemul solar). Totuși, energia nucleară își face resimțite limitele în continuare și visul fisiunii nucleare controlate, rămâne în laborator și în cărțile SF. Singura „mostră” a viitorului rămâne trenul Maglev care plutește pe o pernă de câmpuri electromagnetice. Un succes al ingineriei germano-japoneze, acest tren poate atinge viteze ridicate (550 km/h) fără zgomote sau turbulențe dar are costuri enorme din cauza caracterului sofisticat al șinelor magnetice.
Elanul căutărilor pentru un înlocuitor sustenabil al hidrocarburilor a fost înjumătățit prin erodarea mesajului de tipul „cât timp ne va ajunge petrolul?”. Acest lucru se datorează descoperirii unor noi resurse enorme de petrol și gaze naturale în mai multe zone ale globului începând cu 2010. Astfel, îngrijorările privind o nouă criză petrolieră aferentă fenomenului „Primăverii Arabe” care destabilizase importanți producători petrolieri (Siria, Libia, Egipt, Irak) s-au dovedit a fi nefondate. Prețul petrolului a scăzut credibil sub 100 dolari/baril în urma prospectării regiunilor din nordul Canadei care ar părea să conțină mai mult petrol decât regiunea Orientului Mijlociu.
Mai mult, mizele geopolitice și economice din regiunea Eurasiatică au determinat căutarea unor alte zăcăminte pentru a aproviziona vestul industrializat, însă tot de hidrocarburi, nu de resurse regenerabile. Descoperirile canadiene au fost urmate de noi prospectări în apele teritoriale ale Scoției (care alimentează discursul pro-independență), Libanului, Israelului (ar părea să dețină mai mult decât vecinii săi arabi), Siriei, Italiei, Ciprului și chiar României și Ucrainei. În plus, jocurile energetice făcute de Federația Rusă față de Uniunea Europeană i-au forțat pe decidenții politici din cele 28 de capitale să caute alternative. Între aceste alternative se numără contracte excentrice cu Kazahstan, Azerbaidjan, Egipt sau chiar Iran.
În ceea ce privește descoperirile din Mediterana Orientală, Israelul s-a grăbit să-și instaureze platformele de foraj și să negocieze investiții în apele teritoriale ale Ciprului aproape falimentar economic. Febra prospecțiunilor a făcut multe guverne care se confruntă cu probleme bugetare cauzate de criza economică mondială să caute cu disperare resurse energetice nesperate până atunci. Febra s-a răspândit și în Europa de Est unde gazele de șist sunt noua resursă descoperită din abundență în state precum România, Polonia, Ungaria, Ucraina. Se fac calcule politice de tipul „capacitatea combinată a căror zăcăminte ar putea contracara presiunea energetică a Moscovei”.
Între timp, societatea civilă continuă cruciada ecologistă împotriva acestei renașteri a febrei energetice. Dacă discursul temător din anii ’70-80 privind eventualul sfârșit al petrolului a dispărut, problemele cauzate de consumul nestingherit al hidrocarburilor au rămas, cu efecte ireversibile asupra ecosistemelor. Perspectiva unor resurse noi, și mai abundente (calculele experților vorbesc de faptul că omenirea ar fi consumat, de la descoperirea petrolului și până azi, între 1 și 5% din resursele de hidrocarburi ale planetei) pune, totuși, problema sustenabilității acestui consum. Gazele de șist și nisipurile petroliere canadiene sunt îndestulătoare dar exploatarea lor și ritmul consumului nu mai pot fi continuate fără efecte catastrofale de tipul poluării din China unde răsăritul nu se mai vede de smog.
Problema esențială pe care ar pune-o eliminarea completă a petrolului din economia globală nu este numai legată de energie. Dacă la momentul apariției primei rafinării (1847), produsele finite obținute în urma rafinării petrolului erau numărabile pe degetele de la o mână, în ultimele decenii progresul tehnologic ne-a permis să obținem câteva zeci de substanțe în urma prelucrării petrolului, cu utilizare în majoritatea domeniilor economice din prezent. Aici putem include substanțe cuprinse în cosmetice, detergenți, vopseluri, fibre textile, îngrășăminte chimice, medicamente, cauciuc sintetic, uleiuri de motor, lichid hidraulic, ceară sau, cel mai important cantitativ, mase plastice. Dependența noastră de petrol s-a accentuat nu doar datorită creșterii numărului de mașini, avioane sau vapoare care îl consumă drept combustibil, ci și datorită introducerii produselor petrochimice în viața noastră de zi cu zi unde au devenit indispensabile. Noul val al cercetării merge înspre eliminarea aditivilor sintetici de proveniență petrolieră din bunurile de larg consum, promovând surse „naturale”. Speranța lor este de a influența, astfel, decizia conducătorilor politici înspre reducerea consumului de hidrocarburi.
Dar valul eco nu are prea mare succes la nivel mondial în contextul unei crize economice și a escaladării tensiunilor geopolitice vechi și noi. În S.U.A., marele absent al Conferinței de la Kyoto privind reducerea emisiilor poluante, valul eco nu este așa de puternic precum în Europa din cauza unei înclinații istorice, aproape culturale, pentru petrol și marea industrie. Totuși, după 2009, producătorii de mașini americane solide, musculoase, poluante și risipitoare cu consumul de benzină/motorină au dat faliment sau au trebuit să se reorienteze spre un model rațional de tip european sau est-asiatic. În U.E., însă, hiperlegiferarea Comisiei Europene nu a ocolit nici marile industrii (nevoite să plătească taxe de poluare mai mari și să investească în filtre speciale), nici produsele de larg consum. În cazul celor din urmă, publicul european a devenit, brusc, foarte temător la auzul unor ingrediente de origine petrolieră precum parafină, parabeni, buthan etc..
Există ramuri ale cercetării științifice din prezent care combat poluarea, acumularea deșeurilor, sprijină reciclarea și caută să stopeze emisiile cu efect de seră. Acestea au supraviețuit deziluziei din perioada 2009-2013 din pricina fenomenelor meteorologice extreme care fac din încălzirea globală un adevăr pe care puțini îl mai contestă. Acești pionieri ai cercetării ecologiste au creat mase plastice din amidon de porumb, nanofibre textile din carbon reciclat și pânză de păianjen sau aditivi cosmetici de proveniență animală sau vegetală. Mai mult, pentru a adresa această preocupare eco a noilor generații de consumatori, profesioniști și (nu în ultimul rând) votanți, guvernele și mediul privat au început să vină în întâmpinare cu variante retro, eco, organice sau naturale ale unor produse, subvenționate oficial sau cu campanii de informare care aduc un avantaj competitiv, cu valoare de publicitate pe public-țintă, în fața concurenților care nu sunt atenți la noile tendințe și realități.
Prezența petrolului în economia și societatea umană a ultimelor două secole este un fapt incontestabil, a cărui moștenire va fi greu de combătut sau substituit. La fel ca în cazul cărbunelui – combustibilul la modă al revoluției industriale din secolul al XVIII-lea – petrolul va fi greu de eliminat în totalitate chiar și de apariția unor alternative mai ieftine, fiabile sau mai puțin poluante. Cărbunele nu a dispărut în ziua de azi chiar dacă a fost devansat de hidrocarburi ca importanță. Petrolul a făcut cărbunele mai puțin atrăgător pentru economiile moderne, mai ales în privința energiei termice. Excepții notabile fac statele care au din plin această resursă sau care preferă să nu investească într-o economie bazată pe importuri de hidrocarburi. Un caz familiar este cel al României comuniste care, după 1981, a trecut pe exploatarea pe scară largă a resurselor carbonifere pentru a substitui petrolul în procesul de producere a energiei electrice și a celei termice. Un domeniu în care cărbunele nu a fost eliminat și nu va fi eliminat prea curând este cel siderurgic. Astfel, cocsurile necesare transformării minereurilor brute în metale și aliaje indispensabile tehnologiei se produc, în continuare, din cărbune. O alternativă la cocsul de origine carboniferă este cel sintetic, de origine petrolieră mai scump, însă.
Deci, cărbunele nu a putut fi eliminat atât datorită faptului că există încă destule zăcăminte atrăgătoare financiar cât și datorită faptului că este indispensabil tehnologic în metalurgie. În plus, succesiunea generațiilor este destul de lentă în ziua de azi iar decidenții politici și investitorii industriali „de modă veche” s-ar putea să reziste, așa cum se întâmplă în prezent, schimbărilor drastice și accelerate produse de progresul tehnologic. Astfel, chiar dacă petrolul va fi eliminat din rezervoarele autovehiculelor și avioanelor, vor rămâne industrii și ramuri unde va fi greu sau prea scump de substituit, chiar și sub iminența unor dezastre ecologice. Prin urmare, sunt de părere că petrolul nu și-a spus nici pe departe ultimul cuvânt în societatea umană.
dragosbecherublog 